Poezii de Adriana CristeaAbia atunci… S-a luminat de licurici grădina Şi florile din iarbă s-au aprins, Din cerul tot se prăbuşea lumina Când au venit, Isuse şi Te-au prins. S-a-ntins tăcerea, s-a făcut mai mare Năuca lună a căzut de sus S-a risipit în cioburi pe cărare Când a au venit, Isuse şi Te-au dus. Ca pe-un tâlhar au vrut să Te lovească, Ca pe-un tâlhar cu funii Te-au legat, Te-au dezbrăcat de slava Ta cerească Când Te-au hulit şi-apoi Te-au renegat. Am fost şi eu acolo în gradină, Cu Petru-odată am fugit şi eu Ştiam că eşti Mesia ce-o să vină, Ştiam că Tu eşti Fiu de Dumnezeu. Credeam că toate-n lume Ţi-s supuse, Dar viaţa mea a cântărit mai mult Şi m-am ascuns să nu mă vezi, Isuse Şi m-am ascuns să nu Te mai ascult. S-a luminat de licurici grădina Şi-n mii de lumânări pe fruntea Ta Se unduia şi pâlpâia lumina Când Te-au ucis apoi pe Golgata. Când inima în cioburi mi-a fost spartă Şi n-am putut în faţa să mai ies Te-am auzit strigând la ceruri: Iartă! Şi-abia atuncea, Doamne-am înţeles... Ajută-mă, Doamne… O rază molatică dulce de soare Mi-aprinde-o şuviţă în părul cărunt Se lasă în iarbă şi-n frunze răcoare Şi cântă un greier cu glasul mărunt. Îşi scutură cerul petalele roşii Pe palmele mele, pe creştetul meu Se-aude-n departe cum cântă cocoşii Când eu dintre arbori Te strig, Dumnezeu... Un clopot se sparge şi bate-ntr-o dungă Fărâme de noapte se-adună-n livezi Cu mâini împletite în rugă mai lungă Te strig, Sfinte Doamne şi-aştept să mă vezi. Se-aprinde o candelă în cer pentru mine Purtând peste frunze miresme de frig Cu pleoapele-nchise şi faţa spre Tine Eu stau printre arbori şi tot Te mai strig. Ajută-mă, Doamne, înalţă-mă iar - Atât sunt de mică şi-atât mi-e de greu - Când noaptea se-ngână cu ziua de-afară Te-aud prin lumină cum vii, Dumnezeu... Am ostenit Am ostenit rugându-mă la Tine, Am ostenit rugându-mă mereu Se stinge-ncet speranţa de mai bine Şi nu mai cred în mine, Domnul meu. Dacă mă laşi în beznă şi tăcere, Dacă mă laşi să plâng, să mă frământ, Dacă mă laşi lipsită de putere Eu mă sufoc şi nu mai pot să-Ţi cânt. Mi s-au oprit cuvintele pe buze Şi paşii s-au oprit în calea lor, Un deget parcă vrea să mă acuze Dar eu mă duc într-un ungher şi mor. Am ostenit, o, Doamne, sunt trudită, Mi-e sufletul mai chinuit ca ieri, Mi-e inima bolnavă şi rănită Şi nu eşti, Doamne Sfinte, nicăieri. Am coborât la margine de mare Şi marea asta vreau s-o trec înot În gură mi-s cuvintele amare Şi-acuma, Doamne, am să mor de tot... Am ostenit, o, Doamne, sunt bătrână, Te-am aşteptat şi Te-am strigat mereu Şi chiar de-mi mai întinzi acum o mână Am ostenit de moarte, Domnul meu... Atunci de ce Atunci de ce aceste toamne Şi-aceste lacrimi multe, multe Nu-s îngerii în ceruri, Doamne Şi nu eşti, Tu să mă asculte. Te chem din margini de pădure Că mi se prăbuşesc copacii Şi vine-un fulger să mi-i fure Şi cum să-i mai ajut, săracii. I-aprinde lacrima cerească Şi plâng cu ei mai la o parte Nu ştie nimeni să-i iubească Şi să-i iubesc sunt prea departe. Se-ascunde-o pasăre-n cenuşă Mai cântă-un pic şi-apoi se duce Eu stau cu plânsul după uşă Cu mâinile la piept şi-n cruce. Şi-atunci la ce aceste toamne Te-ntreb şi lacrimi multe, multe Nu-s îngerii în ceruri, Doamne Şi nu eşti, Tu să le asculte... Când dintre ceruri Când dintre ceruri şi pământ hotarul A fost stropit cu sânge şi suspin În inima Ţi-am înălţat altarul Şi am venit la Tine să mă-nchin. Când se-ntregeau tăcerile din şoapte, Când adormise steaua la apus Ţi-am înălţat o candelă în noapte Şi sufletul în palme Ţi l-am pus. Când ruga Ta s-a împlinit în mine De dorul Tău am tresărit din somn Ţi-am înălţat altarul din ruine Şi Te-am ales pentru vecie Domn. Când trupul Tău s-a înălţat să moara Făptura să mi-o spele de păcat Am înviat şi eu a doua oară, Prin moartea Ta pe cruce-am înviat. Pe-altarul ridicat cu suferinţă Te-am pus, Isuse, să trăieşti mereu Şi inima şi-ntreaga mea fiinţă Ţi-am închinat-o Ţie, Domnul meu! Când stau Când stai aşa privind de sus Spre lumea asta toată Îmi vine-un început de gând Că nu voi mai pleca nicicând Chiar de voi stărui plângând Să plec, n-o să se poată. Când stai aşa privind la cer Şi mă cutremur toată Îmi vine-n minte un cuvânt Că încă-o dată pe pământ Să stau atât de mult să-Ţi cânt Nicicând n-o să se poată. Când stau aşa şi Te privesc În rugăciune toată Când pleoapele Ţi s-au închis Îmi vine-n minte ca-ntr-un vis Ca-atât de mult cât Te-am ucis Nicicând n-o să se poată. Când stau la cruce şi privesc Cum îngerii dau roată Când taci aşa de trist şi sfânt Îmi vine-n minte un cuvânt Ca să mai fiu de pe pământ Nicicând n-o să se poată... | Online acuma |