Poezii de Costache IoanidA fost cândva A fost cândva... şi c-un fior pe pleoape, ne-om aminti sub viţă şi smochin. A fost cândva un nesfârşit de ape... Şi Duhul Sfânt plutea ca un suspin... Deodată-n larg a răsunat Cuvântul! Şi nevăzutul se făcu atom. Isus umplea cu bogăţii pământul când făuri ca frate-al Său pe om. De dragul lui venea ades în luncă şi tot ce-avea pe-acest pământ i-a dat. Un singur rod, o singură poruncă, purta un singur sâmbur de păcat. Dar într-o zi se auzi-n ţărână: "Gustaţi din rod şi fiţi ca Dumnezeu!" Şi omu-a-ntins către păcat o mână, iar Cel Viclean l-a prins în lanţu-i greu. A plâns în cer o inimă frăţească. Dar nu-i putea ascunde-al faptei blam. Ci trebuia un preţ să se plătească. Şi fu gonit şi rob Adam. Nemaiavând nimic să-i aparţie spre-a se plăti din lanţul Celui Rău, S-a dat Isus pe Sine însuşi Sie, căci numai El era deplin al Său. Astfel din jertfă s-a născut iubirea. Şi proslăvindu-Şi Fiul pe Calvar, Cel ce-i mai sus decât nemărginirea, ne-a dat, prin El, nemărginirea-n dar. Ne-a îmbrăcat în sclipitoare haină. Şi-n pasul veşniciilor ce vin, mereu deplin vom şti oricare taină şi taine noi vor rămânea deplin. A fost cândva... vor spune cronici sfinte. Şi n-or mai fi nici lacrimi, nici nevoi. De cele vechi nu ne-om aduce-aminte, când vom străbate veşnic ceruri noi. Dar ca să ştim ce frângere grozavă, ce fără margini preţ a dat Isus, oricât vom fi urcaţi din slavă-n slavă, al crucii nimb va rămânea mai sus. A fost cândva un staul... A fost cândva un staul... Nu cel din Betleem. O peşteră ciudată, o grotă de blestem. Păstorul fără grijă plecase pe poteci... Dormeau pe sub păienjeni ciorchini de lilieci. O rază de lumină nu pătrundea din cer. De zgură era ziua şi nopţile, de fier. Alunecau culbecii pe jilavii pereţi. În fânul ud şi putred se-nghesuiau bureţi. Dar într-o noapte... îngeri cântară la zenit. Şi parcă, printre stele, o stea a răsărit... Şi, nu ştiu cum, deodată veneau lumini de zori; iar fânul era proaspăt şi mirosea a flori. Zburară liliecii şi beznele s-au dus! Iar eu cântam din fluier cu îngerii de sus... Dar iată, într-o parte privirile mi-arunc şi văd sclipind o iesle şi-n ieslea mea... un Prunc... Veniţi, veniţi, voi îngeri, păstori şi oameni buni! Veniţi, voi magi ai vremii, că-i vremea de minuni! Şi-pentru-a câta oară? -- slăviţi pe Dumnezeu! Căci Pruncul e acelaşi, iar staulul... sunt eu. Acum Drag prieten care cânţi vesel în credinţă, fii prieten cu Isus şi la suferinţă! Dacă-n ceasul de temut, vrei să fii la dreapta, când Isus dă iar tribut, mângâie-L cu fapta. Dă-i acum din pâinea ta foamea să-Şi destrame; căci în cer în veci de veci nu-I va mai fi foame! Dă-I acum să bea din vas, când e ars ce vrejul; căci în veci de veci în cer nu mai ai prilejul! Dă-I acum haina ta cât îi rupt veşmântul; căci în cer nu-I va mai fi frig, nu-L va bate vântul. Dă-I acum când e bolnav grija-nduioşată; căci bolnav nu va mai fi Domnul niciodată. Ia-L în casa ta acum, să-L aline somnul. Azi e un sărac în drum, dar în el e Domnul! Azi Isus e-n mii de fraţi. Azi îţi vrea El fapta. Mâine toţi vom fi chemaţi. Tu vei fi la dreapta! Şi un glas, peste genuni, va striga spre stele: "Îl cunosc şi din ani buni; şi din zile grele!" Iată, anii trec, s-au dus. Zilele-s ca spuma. Fii prieten cu Isus, nu uita, ACUMA! Am căutat iubirea... Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă, ca pe un cer de cântec în lumea de dureri. Am dat năvală-n viaţă spre tot ce ochiu-ncântă. Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri. Am căutat iubirea ca patrie voioasă, ca pe-un pământ edenic de pace troienit, să spun odată clipei: "Rămâi, eşti prea frumoasă!" Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit. Am căutat iubirea ca pe un cer al firii. Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic, să sorb din cupa lumii nectarul fericirii. Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic. Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară, am întâlnit în cale deodată un drumeţ. Pe umerii săi trudnici purta o grea povară, o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ. Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri, lasând să-i rupă câinii din haină câte-un fald. Urca pe colţi de stâncă. Şi-n urma lui, pe-alocuri, vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald. Şi totuşi în privire avea un cer de taină Cum n-am văzut în lume în ochii nimănui. Şi-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă, căci mult prea grea ca plumbul era povara lui. M-am ridicat degrabă şi l-am ajuns din urmă să aflu ce comoară în sarcină a strâns. Dar am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă, când am privit prin zdrenţe cutremurat de plâns. Căci se vedea-n povară un clocot ca de cloacă, un clocotit de drojdii. un spumeg de scursuri. Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă vuia zdrobind grumazul sărmanei lui făpturi. — Dar unde duci, străine, povara ta ciudată, povară de osândă sub care-atât te-apleci? am întrebat drumeţul. Şi El mi-a spus în şoaptă: — Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci... — Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea, dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt? — Eu... am şoptit în silă, eu... căutam iubirea... — Iubirea?... fu răspunsul străinului. Eu sunt... Arginţii Treizeci de-arginţi curaţi şi grei, cu chipul lui Cezar pe ei... Treizeci de stele sclipitoare... şi-un Rai întreg în fiecare... După trei ani de-atât tumult, o pungă de-arginţi nu-i mult! Trei ani să te smereşti, să taci, cu ochi de vânător dibaci! Trei ani cu arcul încordat, s-aştepţi cel mai de soi vânat. Şi... pân-la cerbul din omături, mai, mai să-l scapi pe cel de-alături. Trei ani de slujbă între sfinţi!... O, nu-i prea mult treizeci de-arginţi! Arginţii mei, vânatul meu! Acum mi-atârnă tolba greu! Acum eu sunt bogat! Şi pot să cumpăr... via lui Nabot. Ca Ţiba, pot să iau şiret moşia lui Mefiboşet. Şi pot găsi ca Sanbalat, chiar şi prooroci de cumpărat... Căci am arginţi, mi-e brâul plin! Ia seama, Abel, sunt Cain... Căci am arginţi! Treizeci la rând! Şi alţii vor veni curând. Tu, snop din grâul arnăut, tu, pârgă, vin´ să te sărut. Dar ce văpaie-n zimţi se frânge? Ce mână v-a umplut de sânge? Nu pot să sufăr. Pot să mint, dar nu vreau sânge, vreau argint. O, iată apă jos în râu. Vă spăl şi iar vă strâng la brâu. Ce-i asta? Mintea-şi pierde frâul. De ce s-a înroşit tot râul? Ce rana s-a deschis în pungă? Nu-i apă-n matcă să-mi ajungă! Ei, preoţii, ei, cărturarii, m-au prins în mreajă ca pescarii, mi-au dat să beau din cupe sparte. Eu am cerut arginţi, nu moarte! M-au înşelat, dar nu mă las. Pe cine duceţi voi de nas? Bătrâni şi preoţi, farisei, luaţi arginţii! Nu-s ai mei. Eu v-am vândut un sfânt curat. Voi ce arginţi murdari mi-aţi dat? Vreau banii, banii mei, pe drept! Acesta-i sânge, nu-l accept. Isus e sfânt. Am fost nebun. Nu vreau cu Cerul să mă pun. Vai! Iadul... ziua de apoi... Nu vreau arginţi, luaţi-i voi! Nu vreau arginţi, Isus e sfânt. Ah! Numai sânge-i pe pământ. Ce sânge cald... Dar nu-s de vină! Şi via lui Nabot e plină... Se scaldă-n sânge de profet moşia lui Mefiboşet... Şi-un viscol de arginţi turbat l-a troienit pe Sanbalat!... Lasaţi-mă, voi, ochi de drac. Fugiţi! Eu vreau să mor sărac. Lăsaţi-mă, voi preţ străin! Vreau să fiu Abel, nu Cain. S-au strâns toţi banii-acestei lumi? Mamona, vrei să mă sugrumi? Dar voi scăpa. Nu cad învins! Nu sunt c-un brâu de in încins?... Un brâu. Un laţ. Şi-apoi... în gol! Veniţi, voi îngeri din Şeol! Să scap de-arginţi, să trec prin vad... Ah, iată, plec. Dar plec în Iad! Şi Iadul!... Vai, îmi ies din minţi. Căci Iadul... Iadu-i plin de-arginţi!... Aşa ai vrut tu... Dacă-ntr-o tainică vreme din lut Cineva mă făcu, şi dacă sunt om şi nu vierme, o, Doamne, aşa ai vrut Tu... Dacă am grai şi nu muget să spun ce iubesc şi ce nu, dacă am harul să cuget, o, Doamne, aşa ai vrut Tu. Dacă întâia zidire deplin în păcat se pierdu, când totuşi mi-ai dat izbăvire, o, Doamne, aş ai vrut Tu. Dacă m-ai scos din neghină, nu viaţa-mi urâtă-Ţi plăcu. Nu eu am vrut iarăşi lumină, o, Doamne, ci Tu, numai Tu. Iar dacă voi merge odată la Cel ce din Duh mă născu, voi spune de-a pururea: Tată Te laud c-aşa ai vrut Tu! | Online acum |