Poezii de Train DorzAm tot strigat Am tot strigat, — de când tot strig îmi e şi greu să tot mai spun dar strig, căci ştiu că vine ziua să ştiţi că n-am fost eu nebun. Am tot chemat, — de când tot chem şi ură poate că-mi purtaţi dar chem, căci ştiu că vine ziua, când veţi striga înspăimântaţi. Am tot mustrat, — de când tot mustru e tot mai gol în jurul meu dar tot nu tac, căci vine ziua cu blestemul lui Dumnezeu. Am tot venit — şi tot mai vin să spun că încă mai e har să spun, căci ştiu că vine ziua cu plâns şi ţipăt în zadar. Am tot înştiinţat — şi mai răbdaţi-mi să vă-nştiinţez căci ştiu ce-aproape este ziua cu-nfricoşatul morţii crez. Veţi face şi-acum tot ce vreţi, cum aţi făcut şi pân-acum dar scumpul mântuirii preţ amar se va plăti cu scrum. Aş vrea Aş vrea să fiu ce azi n-am fost În ziua mea pierdută: Înţelegînd al vieţii rost, Aş vrea să fiu străjer în post, Şi chiar plătind al jertfei cost, Eu să rămîn în luptă. Aş vrea să fiu ce n-am fost ieri Şi nicicînd înainte: Prin lumea plină de plăceri, Să fiu aşa cum Tu îmi ceri: Să nu m-abat spre nicăieri Din drumul vieţii sfinte. Aş vrea să fiu ce alţii nu-s Şi nici nu vor să fie: Mergînd prin viaţă spre apus, Să nu mă las de valuri dus, Şi să mă `nalţ mereu mai sus, Din timp spre veşnicie. Aproape-aş vrea să fiu oricînd De cei ce trec prin lume Sub greul crucii suspinînd, Dar şi de cei căzuţi din rînd, Rămaşi în urmă, sîngerînd, Răniţi fără de nume. Aş vrea să fiu un simplu glas Care să strige-ntruna, Că din al mîntuirii ceas Secunde doar au mai rămas. Iar cei de azi nu vin pe vas, Se pierd pe totdeauna. Aş vrea să fiu acel argat La care El să-i spună Cînd Se va-ntoarce ca-Mpărat, Privind la tot ce am lucrat Cu-acei talanţi ce mi-i i-a dat: „Ó, bine, slugă bună!“ Şi aş mai vrea să fiu ceva: O rază lucitoare! Şi strălucind în lumea rea, Să duc lumină undeva, Să încălzesc pe cineva, Şi să mă-ntorc în soare. Când anii trec... Când anii trec ca norii şi oamenii ca vântul Viaţa noastră curge cu timpul ce-l trăim. Şi undeva în cale stă neştiut mormântul Şi nimeni nu cunoaşte în care ţintirim. Doamne-n calea dreaptă minte înţeleaptă Dă-ne să umblăm Ca în veşnicie sfânta-mpărăţie Dulce s-o gustăm. Când viaţa ni-i-nainte ne pare-atât de lungă Că nu ştim cum ar trece mai grabnic anii mei. Când viaţa ni-i în urmă am vrea să tot ne-ajungă Dar nu ne mai ajunge şi-o plângem singurei. Când unicele lucruri le-avem cu-ndestulare Iubire, tinereţe, şi soţi, şi legământ Le risipim în patimi, şi-n râs, şi-n nepăsare Când le-am pierdut, zadarnic le mai plângem preţul sfânt. Când anii trec ca norii şi stările ca vântul O, suflet scump grijeşte-ţi avutul cel sublim. Oriunde mori, iubirea s-o ţii şi legământul Ca să învii cu ele din orice ţintirim. Când nu mai ai nevoie Când nu mai ai nevoie de-ai tăi părinţi sărmani să nu uiţi c-ai avut-o de ei atâţia ani. Când nu mai ai nevoie de fraţii din trecut, adu-ţi aminte câtă odată ai avut. Când nu mai ai nevoie de soţul tău slăbit, adu-ţi aminte câtă în viaţă te-a-nsoţit. Când nu mai ai nevoie de prietenul căzut, să nu uiţi câtă vreme nevoie ai avut. Când nu mai ai nevoie de-un binefăcător să nu uiţi niciodată de câte-i eşti dator. Când crezi că n-ai vreodată nevoie de Hristos atunci ai cel mai grabnic şi cel mai dureros. Cât păcatul m-a purtat... Cât păcatul m-a purtat cincisprezece toamne, toţi mereu m-au lăudat nimeni nu s-a supărat, nimeni Doamne! Cât la cel rău i-am slujit cincisprezece toamne, toată lumea m-a iubit nimeni nu m-a prigonit nimeni Doamne! Cât de lume mi-a plăcut cincisprezece toamne, orice rele-aş fi făcut nimeni nu m-ar fi-abătut, nimeni Doamne! Cât trecură ca un fum cincisprezece toamne, nimeni nu mi-a stat în drum să mă strige ca acum nimeni Doamne! Dar de când mă port să-Ţi plac (trei ori patru toamne) bine caut mereu să fac şi tot nu mă are-n plac nimeni Doamne!... — O, mereu de-aş fi-un pribeag toate-a vieţii toamne, ura tuturor o trag, mi-e de-ajuns că mă ai drag azi Tu Doamne!... Ce mult ne stăpâneşte Astăzi Ce mult ne stăpâneşte Astăzi de parcă nici n-a fost vreun ieri şi parcă nici n-ar fi vreun mâine — ci-i numai Astăzi-de-dureri sau numai Astăzi-de-plăcere de încântare şi belşug -- — uităm de Ieri cel ca un leagăn şi Mâine, cel ca un coşciug... Uităm de Ieri, uităm de Mâine cum n-ar fi fost sau n-ar mai fi şi stăm robiţi de Astăzi numai de parcă-i Timpul tot, o zi. Uităm, uităm... Dar şi-Astăzi trece ca alte zile mii şi mii ce pierdem azi, sau credem veşnic sunt — mâini — păreri de rău târzii. ...O, nu fi prea robit de Astăzi nici prea zdrobit, nici prea-ncântat Prezentu-i scurt, iar Viitorul necunoscut şi neaşteptat. Ci pleacă-ţi inima, mai bine, smerindu-ţi-o spre Dumnezeu că-n El e liniştea deplină dincolo de uşor sau greu. | Online acum |